Terapia ocupațională și ergoterapia în recuperarea bolnavilor cu afecțiuni ortopedico-traumatice ale aparatului locomotor.
Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în principal accidentelor (de muncă, de circulaţie, etc.) interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a celor în cauză, uneori până la scoaterea lor din activitate. Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este însemnată, iar consecinţele destul de importante atât prin gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii pe care o antrenează.
Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, datorită scoaterii pe o perioadă de timp din activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa fizică generată de traumatism pot avea tulburări ale stării psihice, urmare a izolării ce rezultă din invaliditatea respectivă.
Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor afecţiuni a căror recuperare este uneori de lungă durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a bolnavului respectiv. Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de convalescenţă se poate realiza apelând în paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la terapii recuperatorii care vizează în primul rând autonomia bolnavului.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice completează efectele medicale curative şi preventive, alături de celelalte metode de reeducare (ortopedia, chirurgia plastică, kinetoterapia). Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil la viaţa anterioară accidentului (îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună. Activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de medicul specialist în urma unor testări a bolnavului în privinţa potenţialului său funcţional recuperat, cu participarea psihologului şi a ergoterapeutului.
Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale membrelor
Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă deosebită în cazul traumatismelor membrelor superioare la care se urmăreşte redobândirea forţei, mobilităţii, prehensiunii, coordonării, abilităţii, preciziei. Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl are exerciţiul fizic, mişcarea naturală, prin activităţi normale. Nu sunt excluse nici elementele de mecanică (aparate, dispozitive) pentru a ghida şi susţine mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat necesare. Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea traumatismelor membrelor, ergoterapia constituind o prelungire a acesteia. Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi tâmplăria permit o instruire destul de rapidă pentru obţinerea unor obiecte. Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită subiectului repetarea aceloraşi mişcări, dozarea lor făcându-se în acord cu progresul realizat. Dispozitivele de lucru în aceste domenii (activităţi – ţesut, tâmplărie) au (în atelierele de ergoterapie) posibilităţi de reglare, de adaptare la posibilităţile pacientului, pe care ergoterapeutul le poate utiliza în cazul în care observă oboseala pacientului sau apare durerea.
Alegerea activităţii se face de comun acord cu pacientul, căruia i se explică atât modul de acţionare cât şi influenţa gesturilor asupra progresului recuperării. Instruirea se face treptat, în condiţii ce respectă posibilităţile de moment ale pacientului, urmărindu-se reantrenarea în muncă. Exersarea acestor deprinderi se face după programul kinetoterapeutic, timp de 1/2-1 oră, consolidând efectele celorlalte metode de recuperare.
Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi au efecte benefice asupra stării psihice a bolnavului, rol recreativ şi de destindere. În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării unor segmente, terapia ocupaţională şi ergoterapia au rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării activităţilor specifice autoservirii, a recâştigării independenţei în viaţa cotidiană. Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect socio-profesional adaptată posibilităţilor restante.
Distribuie acest articol:
