Terapia ocupațională și ergoterapia în afecțiunile motorii

Elementele caracteristice ale bolnavului motor rezidă în recurgerea la o activitate corectoare a unui deficit muscular, necesitând respectarea regulilor unei ergoterapii specifice. Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese în funcţie de priorităţi, impun realizarea independenţei bolnavului în practicarea lor. În funcţie de nevoile diverse, antrenarea acestuia în activităţile prioritare de autoservire, bolnavul cu afecţiuni motorii trebuie asistat şi solicitat permanent. El trebuie să fie încurajat, ajutat, iar familia lui să fie informată permanent cu privire la starea în care acesta se află.

Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe care o susţine, are un caracter fizic tonic, travaliul muscular dinamic având în acest sens rolul determinant.

Starea de boală, anormală pentru organism, produce modificări în activitatea pacientului. Durata acestei stări depinde de diagnostic, de gradul de inacţiune, de perioada impusă de tratamentul medical, dar şi de componenta psihică a bolnavului.

În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu recuperabili, inactivitatea întârzie însănătoşirea, duce la pierderea capacităţii de autoservire şi de muncă. Persoanele cu afecţiuni cronice, cu deficienţe motorii marcante, prin terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt ajutaţi să-şi dezvolte noi forţe, noi îndeletniciri.

Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă lungă de timp, îşi pierd posibilităţile de a acţiona fizic şi încrederea în vindecare şi redresare. Infirmii motori ce beneficiază de terapie ocupaţională şi ergoterapie, prin activităţile de muncă şi alte ocupaţii diverse se clasifică după Louis Pierquin şi colaboratorii, astfel:

• infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia membrelor inferioare sau a tuturor celor patru membre);
• infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de corp);
• infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice diverse);
• copii cu traumatisme craniene;
• afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;
• afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;
• copii cu mari handicapuri motorii;
• adolescentul handicapat motor grav, în urma poliradiculonevritelor, polinevritelor şi neuropatiilor periferice.

În domeniul neurologiei, recuperarea vizează readucerea bolnavului invalid în urma unei boli cu acest specific, la o performanţă fizică şi psihică cât mai aproape de normal, precum şi prevenirea şi tratarea sechelelor tardive.

În situaţia bolnavilor paraplegici şi tetraplegici, terapia ocupaţională şi ergoterapia, încearcă reducerea deficitului motor rezultat din leziunea sau întreruperea căilor medulare, cu ajutorul mişcărilor şi gesturilor reeducative. Acolo unde deficitul motor este irecuperabil, se recurge la compensarea mişcărilor pierdute prin folosirea aptitudinilor restante, la o adaptare fizică şi psihologică la cerinţele vieţii de zi cu zi. Dobândirea independenţei la aceşti bolnavi este primul scop al terapiei de orice tip, inclusiv al terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, uneori atins cu eforturi imense, atât din partea pacientului cât şi a terapeuţilor implicaţi în recuperarea lui.

Recuperarea bolnavului hemiplegic este deosebit de mult ajutată de terapia ocupaţională şi ergoterapie, prin antrenarea membrelor plegice după reguli neurofiziologice. Acest tip de handicap beneficiază de o solicitare din partea terapeutului prin care se caută asigurarea independenţei pacientului faţă de cerinţele cotidiene. În cazul hemiplegiilor vasculare, un program de recuperare corect şi la timp aplicat, conduce la o recuperare parţială sau integrală a cca. o treime din cazuistica de acest profil, la o autonomie existenţială la aproximativ jumătate din numărul de cazuri, iar ortostatismul şi mersul este redobândit aproape de toţi cei afectaţi de acest factor morbid. Recuperarea hemiplegicului vascular este în concordanţă cu gravitatea handicapului motor, localizarea leziunii, natura şi vechimea bolii, vârsta şi sexul bolnavului. Reeducarea handicapului motor cerebral se realizează într-un centru de recuperare, la ea contribuind o echipă de specialişti printr-o muncă specializată, de lungă durată. Orice câştig pe plan motor, spaţial, corporal, sunt fructificate, devenind gesturi ce tind să confere bolnavului din ce în ce mai multă independenţă.

Distribuie acest articol: