ÎMBĂTRÂNIREA ACTIVĂ

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a lansat, în anul 2012, conceptul de ,,îmbătrânire activă”, cu scopul declarat de a schimba ideea că bătrânii sunt o povară. Acest concept vizează optimizarea oportunităţilor pentru sănătate şi securitate, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii persoanelor vârstnice. Noul concept propune promovarea unui stil de viaţă sănătos, prin programe de prevenire a principalelor cauze de îmbolnăvire tipice vârstnicilor şi permite indivizilor în vârstă să-şi îmbunătăţească potenţialul fizic, psihic şi social. Termenul îmbătrânire activă se referă la continuarea participării persoanelor vârstnice la viaţa economică, socială, culturală, spirituală şi nu numai la abilitatea de a fi activ din punct de vedere fizic sau de a-şi continua munca. Odată pensionaţi, vârstnicii pot contribui activ la binele familiei şi comunităţii din care fac parte, iar scopul îmbătrânirii active este să crească speranţa de viaţă sănătoasă şi calitatea vieţii persoanelor vârstnice, inclusiv a celor afectate de incapacitate sau handicap.

Obiectivele strategiilor de îmbătrânire activă sunt următoarele:

• reducerea numărului deceselor premature;
• limitarea dizabilităţilor şi bolilor cronice la vârstnici;
• creşterea calităţii vieţii vârstnicilor;
• reducerea costurilor îngrijirilor medicale;
• dezvoltarea continuă de servicii sociale şi de sănătate, accesibile, permisive, calitative;
• asigurarea educaţiei şi învăţământului continuu pentru personalul implicat în îngrijirile sociale şi de sănătate.

Cauzele instituţionalizării pe termen lung:

• singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
• dorinţa manifestă a vârstnicului;
• lipsa veniturilor;
• diferite afecţiuni cronice;
• handicapul fizic sau mental;
• pierderea locuinţei;
• lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;
• „crize” în sânul familiei de origine;
• imobilizarea la pat;
• violenţa domestică sau a celor ce s-au angajat să-i îngrijească.

Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice presupune asigurarea condiţiilor de cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi culturale, de socializare, ergoterapeutice, asistenţa socială şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi destinate pentru pensionari sau pentru bolnavi cronic şi pot deservi mai multe unităţi administrativ-teritoriale. Căminele pentru persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le identitatea, integritatea şi demnitatea. Regimul de viaţă din căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput astfel încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor fizice şi intelectuale, stimularea participării la viaţa socială, a legăturilor interumane şi, în mod special, menţinerea legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale, prevenirea şi tratarea consecinţelor legate de procesul de îmbătrânire. Serviciile oferite de către cămine pot fi destinate nu numai vârstnicilor instituţionalizaţi, ci şi celor din comunitate, în baza unor acorduri sau convenţii cu consiliile locale, diverse organizaţii neguvernamentale sau alte instituţii.

Teoria dezangajării este considerată ca primă abordare comprehensivă, multidisciplinară şi a fost explicit lansată de comportamentalişti în gerontologie.

Fiind una dintre cele mai cunoscute şi mai controversate teorii ale gerontologiei sociale, se consideră că ea a fost lansată de autorii volumului Growing Old, contrazicându-se ideea conform căreia, pentru a fi integrate, persoanele în vârstă ar trebui să fie active.

În schimb, procesul prin care oamenii în vârstă îşi descresc nivelurile de activitate, prin care caută roluri mai pasive, interacţionează mai rar cu alţi oameni, devenind din ce în ce mai preocupaţi de viaţa lor interioară, este văzut ca unul normal, inevitabil şi satisfăcător la nivel personal, putând marca începutul unei revizuiri a vieţii.

Distribuie acest articol: