Efectele terapiei ocupaţionale

Mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii, pasivităţii, renunţării, care sunt efecte ale spitalizării de lungă durată. Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează, mobilizează energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se realizează prin constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării, informării, sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de recuperare. Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu profesionalizarea, cu toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice şi recreative.

Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice şi psiho-sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:

• din punct de vedere fizic – creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării;
• din punct de vedere intelectual – se constată o influenţă normalizatoare, se micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia, încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale, se dezvoltă iniţiativa;
• din punct de vedere social – se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare, se favorizează contactele sociale;
• din punct de vedere economic – se descoperă vocaţii personale, se crează obişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina profilactică, medicina curativă şi medicina recuperatorie – de diminuare până la anulare a deficienţelor funcţionale restante după o îmbolnăvire (T. Sbenghe).

Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici, tehnici de corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia ocupaţională şi ergoterapia. Aceasta include un complex de măsuri pentru redobândirea posibilităţilor de autoservire a bolnavilor, de deplasare autonomă, de realizare a activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi profesională. Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan mondial creşte continuu, depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al solicitărilor de asistenţă medicală şi socială depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări, reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele.

Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se referă la restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute (congenitale şi dobândite), prin boală sau accident. Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori acestea impun recurgerea la dispozitive ajutătoare sau aparate speciale. Dintre mijloacele recuperatorii folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele), folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă anumite segmente (membre, coloană vertebrală), protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor amputate sau prelungirea bonturilor), diferite aparate şi dispozitive ingenioase.

Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale şi profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri, psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi. Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi cele legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive tehnice auxiliare, pentru persoanele cu diferite handicapuri, pentru a le asigura autonomia.

Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:

• mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete, automobile speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);
• dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);
• mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;
• dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut, călcat, gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);
• dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca formă, greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii, sisteme de comandă şi de plasare la distanţă a unor obiecte).

Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei faţă de individ şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a tuturor specialiştilor, prin colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog, cardiolog, psihiatru, pediatru, recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapist ocupaţional/ ergoterapist, asistent social, economist, jurist, sociolog, protezist şi ortezist, biotehnician, etc.

Distribuie acest articol: